Mirabela Grădinaru a rememorat începuturile sale din Capitală, vorbind despre perioada în care încerca să se descurce singură, fără sprijin financiar constant din partea familiei. În anii de studenție, înainte de un job stabil într-o corporație, ea a lucrat part-time într-un call-center pentru a-și acoperi cheltuielile. Mărturisirea scoate la lumină o etapă discretă a parcursului ei personal și profesional.
„M-am simțit pierdută”
Venită la București pentru studii, Mirabela descrie primele luni ca pe o cursă cu obstacole: orientarea printr-un oraș întins, ritmul alert și aglomerația au îngreunat adaptarea. Contextul a făcut-o să caute soluții rapide pentru a-și asigura autonomia, mai ales după ce a înțeles că bugetul familial nu poate susține toate cheltuielile de zi cu zi. De aici până la primul job a fost doar un pas.
Primii pași în București
În anii de început, diferența dintre așteptări și realitate a fost vizibilă. Drumurile lungi între cămin, facultate și locul de muncă, programul neregulat și costurile ridicate au împins-o să-și facă un plan. A învățat repede că, pentru a rămâne concentrată pe studii, are nevoie de disciplina de a-și doza timpul și resursele. A evitat compromisurile care i-ar fi afectat cursurile și a căutat un rol care să-i ofere flexibilitate.
Tot atunci, Mirabela a conștientizat ce înseamnă presiunea unui oraș mare: decizii luate pe repede-înainte, navigarea între obligații și tentația de a amâna proiectele personale. Experiența a echilibrat-o: a deprins obiceiuri de lucru, a învățat să comunice direct și să-și susțină punctul de vedere, chiar când lucrurile păreau copleșitoare. În propriile ei cuvinte, sentimentul de a fi „rătăcită” s-a transformat treptat într-o rutină funcțională.
Primul loc de muncă: part-time la call-center
În anul doi de facultate, Mirabela a ales un job part-time într-un call-center. Programul i-a permis să ajungă la cursuri, iar munca i-a adus primul salariu și primele responsabilități reale. Rolul însemna apeluri zilnice, respectarea unor scripturi, răspunsuri rapide și clare, management al situațiilor tensionate. A exersat ascultarea activă și răbdarea, calități care i-au fost utile ulterior.
Își amintește că nu era simplu să treci de la seminare la turele de seară, însă ritmul acesta i-a oferit vizibilitate asupra lumii muncii și a propriilor limite. A învățat să-și organizeze timpul în blocuri scurte, să-și seteze obiective pentru fiecare zi și să accepte că uneori progresul vine în pași mici. După această etapă, drumul către un rol într-o corporație a devenit firesc: experiența din call-center a cântărit la interviuri și a demonstrat că poate performa sub presiune.
Privind înapoi, Mirabela vorbește despre utilitatea acelui prim serviciu: a oferit stabilitate de moment și o înțelegere pragmatică a ce presupune munca cu publicul. În același timp, i-a validat decizia de a-și construi singură resursele, fie și printr-un job care cere multă tenacitate și atenție la detalii. Fără să caute scurtături, a mizat pe pași pragmatici care să o țină aproape de facultate și, în același timp, de un venit constant.
Astfel, episodul „call-center” rămâne o etapă-cheie: un test al rezilienței într-un oraș nou și o punte către roluri mai complexe. Iar acea confesiune, „M-am simțit pierdută”, capătă greutate când este legată de zilele în care orice drum lung sau orar fragmentat devenea încă o provocare de învins