La câteva luni după tragedie, Mihaela Rădulescu a spart tăcerea și a descris, în detaliu, felul în care a trăit ultimele ore alături de Felix Baumgartner și primele zile care au urmat dispariției lui. Mărturiile au fost făcute într-o postare emoționantă pe Instagram și relevă atât intimitatea cuplului, cât și tensiunile apărute cu apropiați ai sportivului.
Mărturii din ziua care a schimbat totul
Potrivit relatării prezentatoarei, ea și Felix se aflau în Italia, într-o vacanță planificată fără nicio umbră care să prevestească nenorocirea. Dimineața a curs firesc, cu gesturi obișnuite de cuplu – un mic dejun „perfect”, îmbrățișări, glume și drumul spre aerodrom, unde el urma să zboare. Mihaela a surprins pe cameră momentele lor, inclusiv acele clipe care aveau să capete, peste doar câteva zeci de minute, o încărcătură dramatică.
„Am filmat toată dimineața lui din ziua aceea. Era într-o stare incredibil de bună, am luat un mic dejun perfect, am avut îmbrățișările, săruturile și râsetele noastre obișnuite pe drumul spre aerodrom. I-am făcut ice coffee-ul lui preferat, pentru drum… Am surprins pe cameră ultimul lui ‘Te iubesc’, cu zâmbetul lui minunat, chiar înainte de ultima lui decolare… O jumătate de oră mai târziu…”
Descrierea e puternică tocmai prin simplitatea ei: rutina, apoi ruptura. În numai o jumătate de oră, scena fericită se transformă într-un șoc ireparabil, iar pentru Mihaela începe o perioadă pe care o evocă drept cea mai grea din viața sa.
„Singură” în fața formalităților și a durerii
În rândurile publicate, vedeta susține că a rămas fără sprijin din partea familiei și a prietenilor lui Felix exact atunci când avea mai mare nevoie. Nu doar doliul a apăsat, ci și „munca” implacabilă a birocrației: avocați, anchete, proceduri și drumuri zilnice la morgă. Ea vorbește despre o slăbire accelerată – minus 12 kg – și despre nopți fără somn, în care a funcționat, după propriile cuvinte, „ca un robot”.
„În primele 2 saptamani dupa tragedie, nu am putut dormi, am slabit 12 kg, in timp ce trebuia sa ma ocup de avocati, ancheta politiei, doua autopsii, vizite zilnice la morga din Italia, unde imi petreceam fiecare seara cu el. Ideea că era singur… și mort într-un afurisit de frigider a fost… Vă las să găsiți singuri cuvântul. Am continuat să vorbesc cu el… Am continuat sa functionez 2 saptamani ca un robot, lasat singur acolo de toata familia si „cei mai buni” prieteni ai lui. Toată lumea se confrunta cu tragedia șocantă în felul său, știu… dar nimeni nu a venit și nu a trimis mesaj dintre ei care ar fi trebuit să fie alături de el sau să verifice dacă am nevoie de ajutor, bani, sprijin…”
În centrul acestei confesiuni stă acuzația dură că, în acele zile, nimeni dintre „cei apropiați” nu ar fi întrebat-o dacă are nevoie de sprijin – emoțional, logistic sau financiar. Ea insistă asupra contrastului dintre povara concretă a demersurilor – avocați, anchetă a poliției, două autopsii – și sentimentul copleșitor de abandon pe care l-a resimțit.
Detaliile despre nopțile petrecute la morga din Italia adaugă dimensiunea crudă a realității: locul rece al despărțirii definitive, vizitat seară de seară, și dialogul interior pe care l-a continuat cu partenerul ei. În antiteză, descrierea dimineții filmate – cafeaua cu gheață pregătită cu grijă, zâmbetul, „Te iubesc” – subliniază cât de brusc s-a frânt totul.
Tonul postării rămâne confesiv, intens personal, cu muchia ascuțită a unui reproș adresat celor pe care îi consideră absenți. În același timp, Mihaela lasă loc ideii că fiecare gestionează șocul în felul lui, chiar dacă, pentru ea, tăcerea apropiaților a cântărit greu.
Relatarea adună la un loc gesturile mici ale unei zile obișnuite, lovitura năprasnică a destinului și greutatea birocratică de după, conturând un tablou în care dragostea documentată pe cameră coexistă cu o singurătate apăsătoare și cu efortul de a „ține în picioare” toate procedurile într-un timp imposibil.