Doliu în comunitatea medicală a Spitalului Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu”: Mihaela Stoica, asistent medical principal în centrul de dializă, s-a stins din viață. Vestea a provocat un val de emoție în rândul colegilor și al pacienților care au cunoscut-o și i-au simțit, ani la rând, grija atentă și blândețea.
Reacțiile sosite din partea celor care au lucrat sau au fost îngrijiți de ea sunt numeroase și profunde. Mulți vorbesc despre devotamentul cu care își făcea meseria, dar și despre felul în care reușea să aducă liniște în orele cele mai grele pentru bolnavi. Nu era doar o profesionistă impecabilă, ci și o prezență caldă, capabilă să transforme o procedură dură într-o experiență suportabilă.
Un reper pentru pacienți și colegi
Într-un domeniu de o dificultate aparte, cum este dializa, Mihaela Stoica a devenit pentru mulți un reper de răbdare și forță. Oamenii își amintesc de felul ei atent de a asculta, de explicațiile clare și de încurajările rostite la timp. Dincolo de îngrijirea strict medicală, ea oferea sprijin emoțional autentic, ceea ce făcea ca pacienții să se simtă văzuți și înțeleși.
Profesionalismul s-a împletit la ea cu o empatie discretă. În sală, vocea îi era calmă, tonică, iar gesturile — ferme și delicate în același timp. Colegii povestesc că, indiferent de presiunea zilei, găsea resurse pentru a le fi aproape celor din jur, fără să lase să se vadă propriile-i griji.
Mesaje de adio și portretul Mihaelei
Vestea dispariției a fost primită cu șoc și durere. Cei care au lucrat alături de ea o descriu drept o fire empatică și atentă, mereu disponibilă să ajute, discretă în suferință, puternică și demnă. Portretul conturat din amintirile lor vorbește despre un om care a știut să-și lase amprenta prin fapte tăcute, dar esențiale.
„A fost un om rar… zâmbea chiar și atunci când îi era greu. A știut să fie lumină pentru alții, chiar și în propriile momente dificile.”
Puțini știau că, dincolo de zâmbetul cald, Mihaela Stoica trecea prin propriile încercări. A dus o luptă în tăcere și, chiar și așa, a rămas acel sprijin de nădejde pentru pacienți și colegi. Puterea interioară și discreția ei i-au sporit respectul în ochii tuturor.
Este o pierdere greu de acceptat, resimțită în întreaga echipă medicală și în rândul pacienților care au beneficiat de îngrijirea ei. Pentru mulți, nu a fost doar „cadrul medical” care își face treaba, ci omul care te încurajează când cedezi, care îți prinde mâna când ți-e teamă și care îți spune, cu blândețe, că vei reuși să treci și peste ziua de azi.
Amintirea ei rămâne legată de profesionalism, dar și de acea căldură pe care o simțeai încă de la primul salut. Oameni diferiți, povestiri diferite — toate se întâlnesc în aceeași idee: prezența Mihaelei a făcut bine, în mod real, multora.
În saloanele de dializă, unde orele curg lent, cei care au cunoscut-o spun că liniștea ei pare încă de găsit în gesturile celor rămași la post. Pentru mulți dintre cei aflați în tratament, numele ei rămâne asociat cu primele clipe de ușurare după ședințele istovitoare.