Daniela Gyorfi vorbește din nou, cu o sinceritate tăioasă, despre relația cu mama ei și despre felul în care doliul, după mai bine de un deceniu, nu s-a așezat în liniște. Mărturisirea care revine ca un refren – „Mă duc nu foarte des, la mormânt” – explică de ce artista evită cimitirul, deși dorul a rămas la fel de apăsător.
„Mă duc nu foarte des, la mormânt”
„Mă duc nu foarte des, la mormânt”
Cântăreața povestește că simpla încercare de a ajunge la locul de veci o răvășește fizic. În propriile ei cuvinte:
„Mă duc nu foarte des, la mormânt, pentru că nu pot, mi se face rău instant”
Nu e vorba de indiferență, subliniază ea, ci de un răspuns visceral, greu de controlat – un mecanism de protecție care, deși o ține departe de cimitir, nu-i diminuează câtuși de puțin legătura cu mama. Iar când vorbește despre lipsa ei, tonul rămâne frânt:
„Îmi este foarte greu fără ea. Dar au trecut 10 ani…Cât voi trăi eu, niciodată nu-mi va fi…nu pot să spun „gata, m-am obișnuit”. Nu, este greu.”
Dispariția mamei, Anica Diță, a venit în 2013, după o luptă grea cu boala. A fost internată la Spitalul Floreasca, unde a stat în Terapie Intensivă o săptămână, în timp ce se confrunta cu cancer pulmonar și diabet. Înmormântarea a avut loc pe 1 octombrie 2013, la Cimitirul Bellu. Pentru fiică, data nu e doar un reper calendaristic, ci un prag peste care nu a reușit să treacă emoțional.
Copilăria răvășită și legătura care a definit-o
Durerea prezentului e strâns legată de o istorie de familie marcată de accidentul care i-a schimbat mamei destinul. Căderea de la balcon a lăsat-o paralizată și complet dependentă de îngrijire, iar pentru Daniela anii de școală s-au transformat în ani de responsabilitate forțată.
„Primii ani au fost cumpliți, foarte grei (…) Tot timpul mă uitam la ea, îți dai seama că a încercat să se recupereze, tot felul de atele, a făcut operații peste operații, avea escare (…) Am stat la Pantelimon, este un spital de recuperare și am stat acolo 2-3 ani la mila doctorilor, asistentelor și așa mai departe (…)”.
De aici, imaginea unei copilării care nu mai semăna cu a celorlalți:
„Eu nu am avut o copilărie despre care pot să spun că vai, îmi amintesc cu multă plăcere că am mers nu ştiu unde. (…) Am avut grijă de mama mea”
În acest context, nu e surprinzător că relația mamă–fiică a devenit o ancoră afectivă, construită în ani de încercări, devotament și sacrificiu. Daniela își amintește și acum lecțiile esențiale primite „acasă”:
„Mi-a spus să nu uit de unde am plecat, să fiu o luptătoare și un om bun. (…) eu am fost o răsfățată până la 45 de ani (…). Căldura și siguranța, când stai lângă părinții tăi…”
Nu e de mirare, astfel, că după moartea mamei s-a instalat o ruptură interioară greu de reparat. Artista o formulează simplu și apăsat:
„De când a murit ea, eu nu mai sunt întreagă, nu mă mai regăsesc și nu mai am echilibru”.
Iar neputința acelui moment încă o însoțește:
„Eram atât de neputincioasă, îmi venea să înnebunesc (…) când moare părintele, când moare cineva care trebuie să vină acasă, îți vine să înnebunești.”
Chiar dacă drumurile către cimitir rămân rare, Daniela a găsit alte feluri de a rămâne aproape de cea care i-a dat viață: vorbește deschis despre ea, o evocă în familie și păstrează amintirile care contează. Un gest cu o încărcătură aparte a fost acela când și-a dus fiica la mormântul bunicii, pentru a împărtăși, în tăcere, o parte din această poveste de iubire și reziliență.