Tetiana Bugai, în vârstă de 30 de ani, a trecut prin doi ani și jumătate de captivitate în mâinile forțelor ruse. Eliberată recent, trăiește astăzi la Lviv și predă copiilor, încercând să-și clădească o viață nouă. În tot acest timp, rămâne cu gândul la tatăl ei, aflat încă în detenție, pentru a cărui eliberare speră în fiecare zi.
De la asediul Mariupolului la captivitate
Mariupol, Tetiana, medic militar în batalionul Azov, a refuzat să se retragă. A rămas alături de echipele de apărare și de civili, oferind îngrijiri acolo unde era cea mai mare nevoie. Decizia a avut un preț uriaș: tânăra a fost prinsă și a petrecut doi ani și jumătate în condiții dure, perioadă despre care spune că i-a pus la încercare nu doar corpul, ci și rezistența sufletească.
Pe fundalul bombardamentelor, tragediile personale s-au suprapus peste drama orașului. Mama Tetianei, care gătea pentru oameni, a murit în haosul luptelor, iar la scurt timp, soțul ei a căzut într-un atac în timp ce transporta răniți. Aceste pierderi s-au adăugat suferinței provocate de tortură și izolare.
„Corpul soțului meu este încă în captivitate, iar mama mea este înmormântată în Mariupol, fără nume, doar cu număr”
După ce a reușit să iasă din detenție, Tetiana a ales să rămână în Ucraina. Stabilirea la Lviv a însemnat un început diferit: revenirea la comunitate, apoi la muncă și la o formă de normalitate.
O viață nouă la Lviv și un dor care nu trece
Astăzi, Tetiana s-a orientat către educație și a devenit profesoară. Spune că sala de clasă îi oferă un sens imediat: posibilitatea de a transmite cunoaștere, dar și curaj, copiilor care au crescut auzind sirene și știri despre front. Prin felul în care lucrează, încearcă să transforme experiența suferinței într-o resursă de înțelegere și empatie.
În paralel, rănile personale rămân deschise. Soțul, căzut în misiune, nu a putut fi încă adus acasă, iar locul de veci al mamei sale din Mariupol poartă doar un număr, nu un nume. Pentru Tetiana, aceste realități sunt dovada unei memorii care trebuie păstrată vie, indiferent cât de grea este amintirea. Ea vorbește despre familie cu respect și despre colegii din Azov cu recunoștință.
Un alt gând apasă constant: tatăl ei se află încă în mâinile rușilor. Tânăra nu își ascunde speranța și își dorește să audă cât mai curând vestea că va fi eliberat. În așteptare, se concentrează pe prezent — pe elevii ei, pe vecinii care au trecut prin aceleași sirene de alertă, pe prietenii care încearcă să-și regăsească ritmul vieții.
Între orele predate și mesajele pe care le trimite zilnic pentru a afla noutăți despre cei dragi, Tetiana își menține rutina și caută echilibrul. În orașul Lviv, unde s-a stabilit după captivitate, ea își continuă pașii mici, dar siguri, convinși că fiecare lecție predată și fiecare zi trăită în libertate au valoarea lor.